Testament
De Tudor Arghezi
„Testament”
de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii
române din perioda interbelică.
Este o artă
poetică deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară,
despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate.
Este o artă
poetică modernă, pentru că în cadrul ei apare o triplă problematică, specifică
liricii moderne:
transfigurarea
socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspiraţie şi tehnica
poetică.
Se poate
vorbi despre o prezenţă a preocupării argheziene de a formula crezul poetic „Testament”,
fiind prima dintre artele poetice publicate în diferite volume: Flori de mucigai, Epigraf.
Tema poeziei o reprezintă creaţia literară in ipostaze
de meşteşug, creaţie lăsată ca moştenire unui fiu spiritual. Textul poetic este
conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este lăsată
drept unică moştenire „cartea”. Discursul liric având un caracter adresat,
lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod
direct şi la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii: pronume personnale,
adjective posesive, verbe la pers I şi a
II-a sg. În pozie eul liric apare în mai multe ipostaze: noi, eu, tatăl-
fiu.
Titlul poeziei are două sensuri: unul denotativ şi altul conotativ. În propriu (denotativ), titlul desemnează un act juridic
întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i
fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii
sale. În viziune religioasă cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale
Bibliei, Vechiul Testament şi Noul Testament, în care sunt concentrate
învăţăturile proorocilor şi apostolilor adresate omenirii. De aici derivă şi
sensul conotativ al termenului pe care îl întâlnim în poezie. Astfel creaţia
devine o moştenire spirituală adresată urmaşilor- cititori sau viitorilor
truditori ai condeiului.
Textul
poetic este structurat în şase strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea
regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului. Discursul liric
este organizat sub forma unui monolog adresat/ dialog imaginar între tată şi
fiu, între străbuni şi urmaşi, între rob şi Domn.
Metafora „carte” are un rol central în această
artă poetică, fiind un element de recurenţă. Cartea/ creaţia poetică şi poetul/
creatorul, se află în strânsă legătură cu verbele la persoana I sg, având drept
rol definirea metaforică a actului de craţie poetică, a rolului poetului- „am
ivit, am prefăcut, făcui, luai, am pus”.
Incipitul, conceput ca o adresare directă a
eului liric către un fiu spiritual, conţine ideea moştenirii spirituale „ un
nume-adunat pe-o carte”, care devine simbol al identităţii obţinute prin
cuvânt. Condiţia poetului este concentrată în versul „decât un nume-adunat pe-o
carte”, iar poezia apare ca un bun spiritual. Formula de adresare, vocativul „fiule” desemnează un potenţial
cititor, poetul identificându-se , în mod simbolic, cu un tată, cu un mentor al
generaţiilor viitoare.
În a II-a strofă „cartea”, creaţia elaborată cu trudă de poet, este numita hrisovul vostru cel dintâi, cartea de
căpătâi a urmaşilor. Cartea – hrisov,
are pentru generaţiile viitoare valoarea unui document fundamental, asemeni
Bibliei, sau unei mărturii istorice, un document al existenţei şi al suferinţei
strămoşilor „Al robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n vine.”
Ideea
centrala din cea de-a doua strofă este transformarea poeziei într-o lume
obiectuală. Astfel sapa, unealtă
folosită pentru a lucra pământul, devine condei,
unealtă de scris, iar brazda devine
călimară, munca poetului fiind numai ca material întrebuinţat, altfel decât a
înaintaşilor ţărani. În viziunea lui Arghezi, prin artă, cuvintele se
metamorfozează, păstrându-şi însă forma expresivă.
Strofa a IV-a debutează ca o confesiune
lirică. Poetul poate face ca versurile lui să exprime imagini sensibile, dar şi
să stigmatizeze răul din jur „să înjure”, arta având funcţie cathartică şi în
acelaţi timp moralizatoare. Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează,
devine îndreptar moral, iar opera literară capătă valoare justiţiară.
În strofa a V-a apare ideea transfigurării
socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt concentrate
în poezie, sombolizată prin vioara instrument mult mai reprezentativ pentru
universul ţărănesc, decât clasica lirică.
Arghezi
introduce în literatura română estetica
urâtului, concept pe care îl preia de fa scriitorul francez Charles
Baudelaire.
Prin
versurile sale, Arghezi este un poet modern, potrivit opiniei lui Hugo
Friedrich.
De asemenea
pentru Arghezi, poezia reprezintă şi un mijloc de răzbunare a suferinţei
înaintaşilor.
Ultima
strofă, evidenţiază faptul că muza, arta contemplativă „Domniţa”, pierde în
favoarea meşteşugului poetic.
Poezia este
rezultatul meşteşugului, „al trudei
poetice”, „slava făurită”.
În
concluzie, opera literară Testament de
Tudor Arghezi este o artă poetică modernă pentru că poetul devine în concepţia lui Arghezi, un
născocitor, iar poezia presupune meşteşugul, truda creatorului. Pe de altă
parte, creaţia artistică este atât produsul inspiraţiei divinr cât şi al
tehnicii poetice. Un alt argument în favoarea modernităţii este faptul că
Arghezi introduce în literatura română, prin această creaţie literară, estetica
urâtului, arta devenind un mijloc de reflectare a complexităţii aspectelor
existenţei.