Testament

                                                                                                                       De Tudor Arghezi

                       

„Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioda interbelică.

Este o artă poetică deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate.

Este o artă poetică modernă, pentru că în cadrul ei apare o triplă problematică, specifică liricii moderne:

            transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică.

Se poate vorbi despre o prezenţă a preocupării argheziene de a formula crezul poetic „Testament”, fiind prima dintre artele poetice publicate în diferite volume: Flori de mucigai, Epigraf.

Tema poeziei o reprezintă creaţia literară in ipostaze de meşteşug, creaţie lăsată ca moştenire unui fiu spiritual. Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept unică moştenire „cartea”. Discursul liric având un caracter adresat, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii: pronume personnale, adjective posesive, verbe la pers I şi a  II-a sg. În pozie eul liric apare în mai multe ipostaze: noi, eu, tatăl- fiu.

Titlul poeziei are două sensuri: unul denotativ şi altul conotativ. În propriu (denotativ), titlul desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. În viziune religioasă cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale Bibliei, Vechiul Testament şi Noul Testament, în care sunt concentrate învăţăturile proorocilor şi apostolilor adresate omenirii. De aici derivă şi sensul conotativ al termenului pe care îl întâlnim în poezie. Astfel creaţia devine o moştenire spirituală adresată urmaşilor- cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.

Textul poetic este structurat în şase strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului. Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat/ dialog imaginar între tată şi fiu, între străbuni şi urmaşi, între rob şi Domn.

Metafora „carte” are un rol central în această artă poetică, fiind un element de recurenţă. Cartea/ creaţia poetică şi poetul/ creatorul, se află în strânsă legătură cu verbele la persoana I sg, având drept rol definirea metaforică a actului de craţie poetică, a rolului poetului- „am ivit, am prefăcut, făcui, luai, am pus”.

Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, conţine ideea moştenirii spirituale „ un nume-adunat pe-o carte”, care devine simbol al identităţii obţinute prin cuvânt. Condiţia poetului este concentrată în versul „decât un nume-adunat pe-o carte”, iar poezia apare ca un bun spiritual. Formula de adresare, vocativul „fiule” desemnează un potenţial cititor, poetul identificându-se , în mod simbolic, cu un tată, cu un mentor al generaţiilor viitoare.

În a II-a strofă „cartea”, creaţia elaborată cu trudă de poet, este numita hrisovul vostru cel dintâi, cartea de căpătâi a urmaşilor. Cartea – hrisov, are pentru generaţiile viitoare valoarea unui document fundamental, asemeni Bibliei, sau unei mărturii istorice, un document al existenţei şi al suferinţei strămoşilor „Al robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n vine.”

Ideea centrala din cea de-a doua strofă este transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Astfel sapa, unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine condei, unealtă de scris, iar brazda devine călimară, munca poetului fiind numai ca material întrebuinţat, altfel decât a înaintaşilor ţărani. În viziunea lui Arghezi, prin artă, cuvintele se metamorfozează, păstrându-şi însă forma expresivă.

Strofa a IV-a debutează ca o confesiune lirică. Poetul poate face ca versurile lui să exprime imagini sensibile, dar şi să stigmatizeze răul din jur „să înjure”, arta având funcţie cathartică şi în acelaţi timp moralizatoare. Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral, iar opera literară capătă valoare justiţiară.

În strofa a V-a apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie, sombolizată prin vioara  instrument mult mai reprezentativ pentru universul ţărănesc, decât clasica lirică.

Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de fa scriitorul francez Charles Baudelaire.

Prin versurile sale, Arghezi este un poet modern, potrivit opiniei lui Hugo Friedrich.

De asemenea pentru Arghezi, poezia reprezintă şi un mijloc de răzbunare a suferinţei înaintaşilor.

Ultima strofă, evidenţiază faptul că muza, arta contemplativă „Domniţa”, pierde în favoarea meşteşugului poetic.

Poezia este rezultatul meşteşugului, „al trudei poetice”, „slava făurită”.

În concluzie, opera literară Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă pentru că poetul  devine în concepţia lui Arghezi, un născocitor, iar poezia presupune meşteşugul, truda creatorului. Pe de altă parte, creaţia artistică este atât produsul inspiraţiei divinr cât şi al tehnicii poetice. Un alt argument în favoarea modernităţii este faptul că Arghezi introduce în literatura română, prin această creaţie literară, estetica urâtului, arta devenind un mijloc de reflectare a complexităţii aspectelor existenţei.